E vremea sa trag din nou linie

2013, un an care, cel mai probabil, numai lucruri bune nu le vestea superstițioșilor, s-a dovedit a fi un an norocos pentru mine. Din intâmplare, mă număr printre oamenii cărora cifra 13 le-a adus întodeauna noroc. Acum că am făcut această precizare, am și dovada faptului că cifra 13 este una cu noroc pentru mine. După o vară lungă, la sfârșitul căreia mi-am depus dosarul de șomaj, toamna a fost anotimpul în care soarele a răsărit si pe drumul meu profesional. În octombrie 2013 am reușit să obțin un job în presa scrisă, rolul meu fiind acela de a duce mai departe, împreună cu alți câțiva oameni, destinul unei publicații dobrogene catalogată astăzi drept oficios comunist, deși ea exista cu mult timp înainte.
Mărturisesc că, fiind vorba de un nou început, am avut oarece emoții legate de debutul adevărat în domeniu. Spre norocul meu însă, emoțiile au fost constructive, și treptat, tocmai ceea ce am învățat în cei cinci ani de studii universitare de jurnalism m-a ajutat să găsesc puterea și discernământul necesare pentru a fi imparțială, în această meserie care, de multe ori, e o armă îndreptată spre oameni.
Mi se pare corect să recunosc faptul că, fără sprijinul pe care l-am primit din partea familiei, prietenilor și a omului drag mie, reușita ar fi venit probabil mult mai târziu.Sunt genul de persoană ale cărei ambiții se transformă în realitate atunci când mă simt liniștită și în siguranță în plan personal.
De aceea, pentru mine, 2013 va rămâne un an decisiv al carierei mele de jurnalist. Jurnalist care îmi doresc să nu uite să fie om și să poată să-și păstreze calitățile datorită cărora este considerat azi  responsabil, sincer și corect de către colectivul redacțional.

Știm să ne comportăm civilizat?

Într-o dupa-amiaza mă plimbam prin parcul Tăbăcărie, pe malul lacului pe langă pescarii înfocați se aflau și doi copii care, cel putin la prima vedere nu aveau mai mult de 10 ani. De pe o banca din vecinatatea lacului o doamna încerca să-i explice unuia dintre copii că nu e frumos să arunce PET- uri goale în apa lacului.
Copilul se prefăcea că nici nu aude și a continuat să facă asta și după ce o rudă cu care mă plimbam i-a atras atenția că lacul e și așa destul de murdar și ar fi frumos să numai arunce gunoaie în el.
Din pacate reacția copilului a fost identică cu cea pe care o avusese și la atenționările doamnei dinainte, ba mai mult a înjurat câteva minute după plecarea noastră pentru că încă cineva îndrăznise să-i explice că ce face el dovedește cât de civilizat știe să se comporte. Era să uit înainte de a-și vedea de drumul ei o tipă care părea de-o seamă cu mine s-a mulțumit să aprobe sprijinul pe care una dintre noi i-l acordase doamnei ”Aveți dreptate, dar dacă ați știi cum vă mai înjură”. Și dacă înjură ar trebui să trecem nepăsători peste astfel de incidente?, întreb și eu retoric.
Știu că sunt puțin subiectivă, însă această întâmplare completată de incidentul trist din Parcul Tei arată cât de mult ne pasă de puținele locuri cu verdeață care mai există în orașul asta, și cât de mult le pasă unora dintre iubitorii de animale de soarta trecătorului care ar putea fi victima furiei patrupezilor fără stăpân.
În urma cu câțiva ani un maidanez din cartierul în care locuiesc a sărit s-o muște pe o altă rudă, din fericire faptul că avea pantalonii puțin peste genunchi a salvat-o, câinele a reușit doar să rupă pantaloni fără să ajungă cu colții în carne.
Surprinzător sau nu, pentru o doamna care locuia la etajul patru într-un bloc vecin oamenii care încercau să gonească câinele sau să cheme hingherii ca să-l ia erau răi și nemiloși.
De câte ori veneau hingherii se isca un mare scandal, pentru că respectiva doamna devenea brusc stăpâna câinelui, fără să-l fi hrănit în mod repetat măcar acolo în fața blocului.
Din nefericire puține persoane se obosesc să atenționeze un trecător care nu dă dovadă de un comportament civilizat și cu mult mai puține se implică să susțină un om care dorește ca locul în care se plimbă să fie curat sau care pur și simplu vrea să se simtă în siguranță în zona în care locuiește, măcar din punctul de vedere al lipsei maidanezilor.
Mie îmi plac câinii la nebunie, am și avut unul când aveam vreo 14 ani, dar l-am ținut în casă pentru că am vrut să am câine, nu am devenir stăpâna unui maidanez pentru cinci minute.
Atunci când am decis că nu mă mai pot ocupa de el i l-am dat cuiva care locuia la curte, unde sunt sigură că i-a fost mai bine decât la mine în apartament.
Menționez că locuiesc într-un cartier de la marginea Constanței în care maidanezii s-au înmulțit mai ceva ca iepurii și nu par să se oprească.
După aceste întâmplări îmi permit să intreb: Știm cu adevărat să ne comportăm civilizat cu cei din jur și cu mediul?

Jurnalul de Iasi la final

Am amânat postarea asta două săptămâni, pentru că nu eram hotărâtă care dintre întâmplările petrecute de la ultima postare merită menționate și mai ales sub ce formă.
După doi ani în care pot afirma cu mândrie că mi-am găsit orașul de suflet a venit momentul să închei cu cea de-a opta postare seria de reportaje și articole despre viața în Iași.
Prima realizare pe care vreau să o menționez pornind de la ultima postare este obținerea unui job destul de bine plătit și cu contract de muncă într-o firmă de call center care se ocupa în departamentele pe care am lucrat eu de clienții, persoane fizice sau juridice, din Italia. Ceea ce face din acest job o realizare este faptul că în momentul în care am decis să-mi trimit CV-ul la respectiva firmă nu mai purtasem un dialog în italiană de aproximativ 10 ani.
Am obținut un post în departamentul de Vânzări al firmei în decembrie 2012, iar contractul l-am semnat chiar de Moș Nicolae. A fost cel mai frumos cadou pe care am putut să mi-l fac prin forțe proprii: fără pile sau recomandări, fără să fi avut un alt job serios, adică pentru o perioadă mai lungă de timp.
În acel moment am renunțat credeam eu temporar  la ambiția de a obține un job pe termen lung în presă.
Pemtru că responsabilele mele au considerat că nivelul meu de cunoaștere a limbii italiene era dupa șapte săptămâni de curs mai bun decât cel al unora dintre colegi am fost desemnată să particip la un interviu în cadrul altui departament al firmei, pentru ceea ce percepeam atunci că ar fi o avansare, de fapt era doar  o redistribuire a personalului. A fost nevoie de cinci încercări, mulți nervi și multă încăpățânare ca să trec la următorul nivel.
În cadrul departamentului de Asistență Clienți am rezistat doar o lună, ceea ce însumat cu perioada anterioară de lucru de pe Vânzări înseamnă patru luni de muncă zilnică, în primele trei luni cu week-end liber și program de 8 h asemănător celui pe care îl are orice firmă, iar în ultima lună program de 8 h 7 zile din 7,  în ture stabilite pornind de la intervalele orare în care se înregistrau cele mai multe cereri de asistență.
Din fericire spre deosebire de alți colegi n-am prins în acea lună pe departament turele care se terminau la orele 23 și 24.
Astfel am reușit măcar pe ultima sută de metrii să-mi scutesc mama de grija de a-mi trimite bani, rămânând doar cu preocuparea constantă de a -mi trimite un pachet cu mâncare cam o dată pe lună.
Cea de-a doua realizare este aceea că am devenit independentă financiar chiar și pentru o scurtă perioadă de timp și că pe lângă independența financiară am scăpat si de cea a nevoii ca cineva să facă pentru mine ceva ce aș fi putut face singură. Ceea ce am invățat să fac singură mult mai bine din nevoie și nu numai a fost să gătesc și să-mi planific puțin cheltuielile lunare.
Pe parcurs am descoperit că e mult mai sănătos și mai convenabil să-mi gătesc constant, așa că în ultimul an de masterat am mâncat mâncare de la cantină doar de două ori și asta exact cu două zile înainte de a mă întoarce acasă.
Pentru că tot am adus vorba de întors acasă atunci când am realizat că drumurile cu microbuzul Constanța-Tulcea - Iași se apropiau de final am început din nou să caut un motiv suficient de bun ca să nu plec.
Din păcate cu fiecare scurtă ședere acasă am descoperit că singurul motiv pentru care voi reveni acasă va fi dorul de familie.
Pentru mulți dintre cei care au aflat că sunt constănțeancă să locuiesc la mare părea idilic.
Pentru mine însă, Constanța devenise în doar doi ani de locuit in Iași orașul în care nepăsarea și dorința de a impresiona prin capacitățile materiale erau atât de mari, că nu mă mai impresionau micile încercări de a duce lucrurile pe făgașul normal.
Ultima realizare dacă o pot numi astfel este legată de capacitatea de a recunoaște în urma unei comparații plusurile și minusurile orașului în care ai trăit până la un moment dat, după ce ai trăit măcar un an sau doi în alt oraș. Mulți fac comparații din auzite, eu am făcut-o pe asta prin întâmplările trăite, de aceea tind să cred că e lipsită de superficialitate.
Din păcate orașul meu natal are niște minusuri despre care voi povesti pe larg într-o altă postare.

Jurnal de Iasi VII Se apropie din nou

Nu mai e prea mult și voi număra încă un an în seria celor trecuți deja, și un al doilea de la prima petrecere aniversară în Iași. Dincolo de nostalgia trecătoare odată în plus sunt fericită că aici, în capitala Moldovei m-am înconjurat de oameni frumoși. Pe cea mai mare parte a lor îi voi avea alături la petrecerea de ziua mea, măcar spiritual.
Nostalgia care m-a cuprins anul asta e legată de depăsirea propriilor limite. Din clipa în care am decis să încerc să fac mai multe lucruri în paralel am știut că va fi greu, dar am știut și că pot s-o fac. Ultimele 4 săptămâni au fost pline de tensiunea unei posibile angajări, și din fericire un singur pas foarte important mă desparte de începerea cu adevărat a vieții de adult responsabil și independent. Dacă anul trecut pe vremea asta mă bucuram de mirajul libertății, anul asta am înțeles că timpul trece și oricât de plăcut ar fi să-mi retrăiesc sentimentele din anii de studenție, e cazul să pășesc spre viitor inainte ca el să vină peste mine neanunțat.
Am păsit într-un fel de necunoscut și nu mi-am imaginat o clipă că conștiinciozitatea și optimismul îmi vor fi de folos la început de mâine, pe termen mediu. În ciuda oboselii care s-a tot acumulat și a strărilor de spirit schimbătoare sunt fericită, simt că puțin câte puțin mâine îmi va fi bine.
Ultimele săpătmâni au fost frumoase și pentru că am înțeles că  lucrurile cărora nu le găsim o  utilitate imediată se vor dovedi folositoare la un moment dat.

Ce le-as povesti eu nepotilor si copiilor mei

Mulți părinți le spun copiilor povești care încep cu A fost o data, si eu cred că voi începe la fel povestea, numai că le voi întâmplări reale și foarte plăcute pentru mine.
Le voi povesti cum am plecat din orașul natal la 22 de ani cu multe planuri și vise, ca să termin îmi termin studiile, le voi spune câte ceva și despre oamenii pe care i-am cunoscut și de la care am avut de învățat dincolo de băncile sălilor de la etajul trei și patru corpul A, universitatea Alexandru Ioan Cuza și de scaunele  laboratorului Ringier.
De la oamenii pe care i-am avut în față ca profesori am învățat unul dintre cele mai importante luncruri care cred că îi vor ajuta la un moment dat și pe nepoții sau copii mei și anume că nu trebuie să ai un tupeu vecin cu nesimțirea ca să te placă macar o parte dintre colegi și profesori, că de multe ori răsplata nu vine numai în funcție de faptă, că e bine uneori să ți se rupă de ce spune lumea.
Le-as mai spune și că cel  care m-a învățat foarte multe și m-a făcut să apreciez ceea ce am este omul care a ales să mă iubească pe mine așa cum sunt adică descurajată, neîncrezătoare în bărbați, tristă, naivă, veselă, alintată, răbdătoare, înțelegătoare, neatentă, pe scurt și femeie și copil.
O altă persoană pe care aș include-o în poveștile mele pentru copii este cea care într-o frumoasă dimineață de mai m-a luat și am pornit la drum spre Fălticeni, povestind pe tren despre noi și încercările noastre din viața de până acum, despre copilărie așa cum a trăit-o fiecare dintre noi toate astea într-un tren personal spre   Dolhasca sau în timpul plimbărilor prin oraș.
Nu aș uita să le amintesc nici pe cele trei fete cu care am trăit un ultim an de cămin minunat, și care sper să fi avut aceeași impresie despre perioada în care am fost colege, pentru că nu ne-am certat sau jignit niciodată, pentru că ne-am distrat studențeste fără multe ieșiri la suc sau în cluburi, doar cu suc ieftin și popcorn făcut în cămin din banii de care ne permiteam să ne lipsim, cu muzică de la laptop la volumul maxim pe care îl avea fără boxe, cu dans și karaoke până la unu sau două dimineața.
Aș prefera să le spun povești din astea că să nu fie dezamăgiți mai târziu de oamenii pe care vor avea sau nu șansa să-i întâlnească, ca să nu-mi reproșeze mai târziu că le-am spus doar basme romantice, eu fiind o visătoare și romanțică incurabilă.
Aș încerca să le explic că destinul nu și-l fac doar ei singuri, ci uneori e o îmbinare între soartă și dorința ta de a ajuta soarta să te aducă într-un punct clar, fără să te tot pierzi în ceață.Tot legat de soartă le-aș spune că nu e nimic greșit în a risca, dacă știi să pierzi cu fruntea sus, și că uneori poate vor trebui să plătească un preț prea mare pentru ceva ce și-au dorit și au avut ambiția de a obține, dar numai din motivul asta nu se merită să ai regrete.
În final poveștile astea ale mele nu sunt destinate neapărat nepoților și copiilor mei doar atât cât vor fi mici, ci și atât cât vor fi dispuși să mă asculte și să încerce să găseacă ei un nou sens pentru întâmplările din viața mea.

Fața în față cu niste italieni davvero

După o lună și vreo săptămână de munca în limba italiană, responsabili mei m-au recomandat pentru a face parte din echipa care avea menirea să se ocupe de un nou proiect pe un departament superior celui în care activam eu. Atunci am înțeles dintr-un anumit punct de vedere sensul zicalei a treia încercare e cu noroc.După un interviu de vreo zece minute cu responsabila de proiect din România am primit ok-ul, dar mi s-a spus și că mă așteaptă o altă probă, cu niște reprezentanți italieni ai firmei pentru care vom lucra pe asistență clienți.

Am fost tare bucuroasă în ziua aia și unul dintre responsabili mei de proiect m-a îmbrățișat ca să mă felicite pentru reușita mea, după alte două experiențe de care fusesem până la un punct dezamăgită.

A mai durat vreo două zile din momentul ala suspansul legat de întâlnirea cu italienii și într-o frumoasă dimineață de miercuri am aflat că în seara zilei următoare mă voi întâlni în sfârșit cu ei.

Toată ziua de joi a fost una plină de calm și mi se părea că în sfârșit pot să țin emoțiile în frâu. Ei bine nu  a fost așa, când am intrat în sala în care se aflau cei doi italieni pentru interviu aproape că tremuram toată.Italienii mi-au simțit emoțiile, dar au continuat să aprecieze la fel de obiectiv nivelul meu de exprimare în limba italiană. 

Ceea ce e al naibii de enervant la ei e că sunt excesiv de zâmbitori, te complimentează și se poartă foarte frumos cu tine chiar dacă ceva nu-i convinge. Discuția cu ei a decurs bine și m-au felicitat pentru nivelul meu de limbă, ceea ce sincer înseamnă mult, pentru că au făcut mai multe remarci pozitive pe parcursul discuției legate de gradul meu de cunoaștere a limbii și de puterea de a purta o conversație.De aia cred că măcar în legătură cu acest criteriu de evaluare au fost sinceri, ceea ce aveam să aflu a doua zi că mi-a dăunat au fost emoțiile pe care nu le-am putut ține sub control.

În afara faptului că era o conjunctură profesională cea în care i-am întâlnit mai trebuie să spun și o mare calitate pe care am perceput-o eu în cele 15 minute de interviu: nu au deloc fițele care la noi în țară sunt considerate normale pentru cei cu un statut social înalt și o celebritate căpătată peste noapte.

Am învățat datorită acestui job și sfaturilor unui trainer priceput să privesc de fiecare dată partea plină a unui pahar.Faptul că niste italieni nativi au fost mulțumiți de discursul meu în limba italiană rămâne cea mai mare satisfacție pe care mi-a oferit-o până acum jobul meu.

De ce doar 1 decembrie?

Am urmărit cam jumătate de zi programul unei televiziuni din România, ocazie cu care am văzut  oameni frumoși cu povești de viață din care am avea ce învăța dacă le-am afla mai des. Din păcate ne amintim de ei doar o data pe an și e mare păcat că se întâmplă așa.
Orientați spre senzaționalism, spre trivial uităm care sunt persoanele care ar merita să apară pe sticlă și în ziare.Ca om care va face poate presă la un moment dat, înțeleg că și media trebuie să supraviețiască cumva, numai că pentru mine partea cu publicul are ceea ce cere nu e o scuză. Nu a făcut nimeni până acum un studiu din care să reiasă că omenii vor cu adevărat violența știrilor de la ora 17, trivialul emisiunilor de tipul "Pe banii părinților" sau copile asemănătoare păpușii Barbie care să participe la "Next Top Model" la mai puțin de 16 ani.
Astăzi am mai urmărit on-line unele emisiunile, după cam 2 luni de când am plecat de acasă. Tot azi am înțeles de ce nu mi-a fost dor deloc de privitul la televizor, da sunt sinceră nu am pierdut nimic, unele emisiuni au aceeași doză de umor de prost gust chiar și de ziua națională.
Prefer să citesc ziare fie ele și în format on-line, măcar acolo mai găsesc și știri utile sau bine scrise.
Mare păcat că pentru presa din țara noastră de altfel frumoasă, profitul și trivialul sunt la loc de cinste și doar ratingul aduce publicitate care ieftinește substanțial ziarul.