Am fost tare bucuroasă în ziua aia și unul dintre responsabili mei de proiect m-a îmbrățișat ca să mă felicite pentru reușita mea, după alte două experiențe de care fusesem până la un punct dezamăgită.
A mai durat vreo două zile din momentul ala suspansul legat de întâlnirea cu italienii și într-o frumoasă dimineață de miercuri am aflat că în seara zilei următoare mă voi întâlni în sfârșit cu ei.
Toată ziua de joi a fost una plină de calm și mi se părea că în sfârșit pot să țin emoțiile în frâu. Ei bine nu a fost așa, când am intrat în sala în care se aflau cei doi italieni pentru interviu aproape că tremuram toată.Italienii mi-au simțit emoțiile, dar au continuat să aprecieze la fel de obiectiv nivelul meu de exprimare în limba italiană.
Ceea ce e al naibii de enervant la ei e că sunt excesiv de zâmbitori, te complimentează și se poartă foarte frumos cu tine chiar dacă ceva nu-i convinge. Discuția cu ei a decurs bine și m-au felicitat pentru nivelul meu de limbă, ceea ce sincer înseamnă mult, pentru că au făcut mai multe remarci pozitive pe parcursul discuției legate de gradul meu de cunoaștere a limbii și de puterea de a purta o conversație.De aia cred că măcar în legătură cu acest criteriu de evaluare au fost sinceri, ceea ce aveam să aflu a doua zi că mi-a dăunat au fost emoțiile pe care nu le-am putut ține sub control.
În afara faptului că era o conjunctură profesională cea în care i-am întâlnit mai trebuie să spun și o mare calitate pe care am perceput-o eu în cele 15 minute de interviu: nu au deloc fițele care la noi în țară sunt considerate normale pentru cei cu un statut social înalt și o celebritate căpătată peste noapte.
Am învățat datorită acestui job și sfaturilor unui trainer priceput să privesc de fiecare dată partea plină a unui pahar.Faptul că niste italieni nativi au fost mulțumiți de discursul meu în limba italiană rămâne cea mai mare satisfacție pe care mi-a oferit-o până acum jobul meu.
