Mulți părinți le spun copiilor povești care încep cu A fost o data, si eu cred că voi începe la fel povestea, numai că le voi întâmplări reale și foarte plăcute pentru mine.
Le voi povesti cum am plecat din orașul natal la 22 de ani cu multe planuri și vise, ca să termin îmi termin studiile, le voi spune câte ceva și despre oamenii pe care i-am cunoscut și de la care am avut de învățat dincolo de băncile sălilor de la etajul trei și patru corpul A, universitatea Alexandru Ioan Cuza și de scaunele laboratorului Ringier.
De la oamenii pe care i-am avut în față ca profesori am învățat unul dintre cele mai importante luncruri care cred că îi vor ajuta la un moment dat și pe nepoții sau copii mei și anume că nu trebuie să ai un tupeu vecin cu nesimțirea ca să te placă macar o parte dintre colegi și profesori, că de multe ori răsplata nu vine numai în funcție de faptă, că e bine uneori să ți se rupă de ce spune lumea.
Le-as mai spune și că cel care m-a învățat foarte multe și m-a făcut să apreciez ceea ce am este omul care a ales să mă iubească pe mine așa cum sunt adică descurajată, neîncrezătoare în bărbați, tristă, naivă, veselă, alintată, răbdătoare, înțelegătoare, neatentă, pe scurt și femeie și copil.
O altă persoană pe care aș include-o în poveștile mele pentru copii este cea care într-o frumoasă dimineață de mai m-a luat și am pornit la drum spre Fălticeni, povestind pe tren despre noi și încercările noastre din viața de până acum, despre copilărie așa cum a trăit-o fiecare dintre noi toate astea într-un tren personal spre Dolhasca sau în timpul plimbărilor prin oraș.
Nu aș uita să le amintesc nici pe cele trei fete cu care am trăit un ultim an de cămin minunat, și care sper să fi avut aceeași impresie despre perioada în care am fost colege, pentru că nu ne-am certat sau jignit niciodată, pentru că ne-am distrat studențeste fără multe ieșiri la suc sau în cluburi, doar cu suc ieftin și popcorn făcut în cămin din banii de care ne permiteam să ne lipsim, cu muzică de la laptop la volumul maxim pe care îl avea fără boxe, cu dans și karaoke până la unu sau două dimineața.
Aș prefera să le spun povești din astea că să nu fie dezamăgiți mai târziu de oamenii pe care vor avea sau nu șansa să-i întâlnească, ca să nu-mi reproșeze mai târziu că le-am spus doar basme romantice, eu fiind o visătoare și romanțică incurabilă.
Aș încerca să le explic că destinul nu și-l fac doar ei singuri, ci uneori e o îmbinare între soartă și dorința ta de a ajuta soarta să te aducă într-un punct clar, fără să te tot pierzi în ceață.Tot legat de soartă le-aș spune că nu e nimic greșit în a risca, dacă știi să pierzi cu fruntea sus, și că uneori poate vor trebui să plătească un preț prea mare pentru ceva ce și-au dorit și au avut ambiția de a obține, dar numai din motivul asta nu se merită să ai regrete.
În final poveștile astea ale mele nu sunt destinate neapărat nepoților și copiilor mei doar atât cât vor fi mici, ci și atât cât vor fi dispuși să mă asculte și să încerce să găseacă ei un nou sens pentru întâmplările din viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu