Înapoi acasă

Postare asta o dedic familiei mele, de care mă rupsesem la un moment dat cu sufletul pentru că încerca să-mi domine alegerile, pe care le consider corecte şi acum, căci cred cu tărie că orice om învaţă ceva din greşeli.Să nu se înţeleagă că eu consider că am greşit iubind un om ce nu m-a iubit la fel ,ci cred că am greşit când am ignorat semnele clare că ceea ce credeam a fi poveste a început să fie o realitate destul de diferită de început.M-am întors din drum crezând că mai pot resuscita cumva o relaţie ce işi scrisese mai înainte finalul.Ceea ce regert acum e că le-am reproşat celor ce mă iubeau mai mult pe lume că nu vor să fiu fericită, că n-am contat niciodată ca om.Şi totuşi zâmbetele şi lacrimile au căzut aici în casa noastră, căci lângă el nu puteam să plâng pentru că îşi ieşea din pepeni constant, învinovăţindu-mă pe mine pentru stângăciile şi eşecurile lui.Cu timpul m-am răcit faţa de familie şi am închis în mine bucuriile şi tristeţile pe care le purtam în suflet.Aşa cum e normal la un moment dat el a jucat murdar din nou,iar eu am refuzat să mai cred,să mai iert,să îmi mai suprim sentimetul că nu sunt eu, că îmi face rău,că doare al dracu de tare când te loveşti de pragul de sus ca să-l vezi pe cel de jos.Omul care ştia să mă facă să zâmbesc şi să uit de tot devenise un străin şi din ce în ce mai des auzeam o voce care îmi spunea să plec,să renuţ oricât doare,să ridic din nou garda pe care el o năruise.Acum am realizat că totul în viaţă se întâmplă cu un motiv, şi că nimeni nu va lua locul niciodată familiei care nu trebuia să întrebe ca să ştie că nu mi-e bine, care îmi spunea constant că nu era pentru mine că pot şi merit mai mult de atât, că nu diferenţa de vârstă ci comportamentul său îl făceau antipatic în ochii lor.Într-o bună zi m-am trezit şi am înţeles că acasă era întotdeuna alături de părinţii şi sora mea,nu în braţele lui.Aici puteam să plâng,să urlu şi să râd, pentru că era mereu cineva care să îmi spună că aşa e în viaţă, dar că tot n-ar schimba nimic din copilul-femeie care sunt.Când sora mea mi-a spus "pentru mine vei fi întotdeuna mică", am înţeles că sunt importantă pentru ei şi că e timpul să vin înapoi acasă.A trecut de atunci o lună şi parcă pare un an,sunt liniştită,împăcată cu mine şi alegerile pe care le-am făcut,sunt pregătită să-i ascult,să dau cărţile pe faţă,să rămân copil când sunt cu ei,să fac faţă tuturor încercărilor ce vor veni,să-mi ating ţelurile. Cândva voi fi din nou pregătită şi pentru altă poveste,căci am devenit totuşi femeie,să rămân cu sufletul copil e singurul lucru care îmi dă putere.