Jurnal de Iasi VII Se apropie din nou

Nu mai e prea mult și voi număra încă un an în seria celor trecuți deja, și un al doilea de la prima petrecere aniversară în Iași. Dincolo de nostalgia trecătoare odată în plus sunt fericită că aici, în capitala Moldovei m-am înconjurat de oameni frumoși. Pe cea mai mare parte a lor îi voi avea alături la petrecerea de ziua mea, măcar spiritual.
Nostalgia care m-a cuprins anul asta e legată de depăsirea propriilor limite. Din clipa în care am decis să încerc să fac mai multe lucruri în paralel am știut că va fi greu, dar am știut și că pot s-o fac. Ultimele 4 săptămâni au fost pline de tensiunea unei posibile angajări, și din fericire un singur pas foarte important mă desparte de începerea cu adevărat a vieții de adult responsabil și independent. Dacă anul trecut pe vremea asta mă bucuram de mirajul libertății, anul asta am înțeles că timpul trece și oricât de plăcut ar fi să-mi retrăiesc sentimentele din anii de studenție, e cazul să pășesc spre viitor inainte ca el să vină peste mine neanunțat.
Am păsit într-un fel de necunoscut și nu mi-am imaginat o clipă că conștiinciozitatea și optimismul îmi vor fi de folos la început de mâine, pe termen mediu. În ciuda oboselii care s-a tot acumulat și a strărilor de spirit schimbătoare sunt fericită, simt că puțin câte puțin mâine îmi va fi bine.
Ultimele săpătmâni au fost frumoase și pentru că am înțeles că  lucrurile cărora nu le găsim o  utilitate imediată se vor dovedi folositoare la un moment dat.

Ce le-as povesti eu nepotilor si copiilor mei

Mulți părinți le spun copiilor povești care încep cu A fost o data, si eu cred că voi începe la fel povestea, numai că le voi întâmplări reale și foarte plăcute pentru mine.
Le voi povesti cum am plecat din orașul natal la 22 de ani cu multe planuri și vise, ca să termin îmi termin studiile, le voi spune câte ceva și despre oamenii pe care i-am cunoscut și de la care am avut de învățat dincolo de băncile sălilor de la etajul trei și patru corpul A, universitatea Alexandru Ioan Cuza și de scaunele  laboratorului Ringier.
De la oamenii pe care i-am avut în față ca profesori am învățat unul dintre cele mai importante luncruri care cred că îi vor ajuta la un moment dat și pe nepoții sau copii mei și anume că nu trebuie să ai un tupeu vecin cu nesimțirea ca să te placă macar o parte dintre colegi și profesori, că de multe ori răsplata nu vine numai în funcție de faptă, că e bine uneori să ți se rupă de ce spune lumea.
Le-as mai spune și că cel  care m-a învățat foarte multe și m-a făcut să apreciez ceea ce am este omul care a ales să mă iubească pe mine așa cum sunt adică descurajată, neîncrezătoare în bărbați, tristă, naivă, veselă, alintată, răbdătoare, înțelegătoare, neatentă, pe scurt și femeie și copil.
O altă persoană pe care aș include-o în poveștile mele pentru copii este cea care într-o frumoasă dimineață de mai m-a luat și am pornit la drum spre Fălticeni, povestind pe tren despre noi și încercările noastre din viața de până acum, despre copilărie așa cum a trăit-o fiecare dintre noi toate astea într-un tren personal spre   Dolhasca sau în timpul plimbărilor prin oraș.
Nu aș uita să le amintesc nici pe cele trei fete cu care am trăit un ultim an de cămin minunat, și care sper să fi avut aceeași impresie despre perioada în care am fost colege, pentru că nu ne-am certat sau jignit niciodată, pentru că ne-am distrat studențeste fără multe ieșiri la suc sau în cluburi, doar cu suc ieftin și popcorn făcut în cămin din banii de care ne permiteam să ne lipsim, cu muzică de la laptop la volumul maxim pe care îl avea fără boxe, cu dans și karaoke până la unu sau două dimineața.
Aș prefera să le spun povești din astea că să nu fie dezamăgiți mai târziu de oamenii pe care vor avea sau nu șansa să-i întâlnească, ca să nu-mi reproșeze mai târziu că le-am spus doar basme romantice, eu fiind o visătoare și romanțică incurabilă.
Aș încerca să le explic că destinul nu și-l fac doar ei singuri, ci uneori e o îmbinare între soartă și dorința ta de a ajuta soarta să te aducă într-un punct clar, fără să te tot pierzi în ceață.Tot legat de soartă le-aș spune că nu e nimic greșit în a risca, dacă știi să pierzi cu fruntea sus, și că uneori poate vor trebui să plătească un preț prea mare pentru ceva ce și-au dorit și au avut ambiția de a obține, dar numai din motivul asta nu se merită să ai regrete.
În final poveștile astea ale mele nu sunt destinate neapărat nepoților și copiilor mei doar atât cât vor fi mici, ci și atât cât vor fi dispuși să mă asculte și să încerce să găseacă ei un nou sens pentru întâmplările din viața mea.