Fericirea nu poate fi niciodata atinsă

O confirmă astăzi vestea care m-a lăsat mută dimineaţă când am deschis televizorul,Mâdălina Manole a plecat astăzi într-o lume mai bună alăturându-se artiştilor ca Ştefan Iordache,Jean Constantin şi lista mai poate desigur continua.Mulţi spun că le avea pe toate,şi touşi ceva ce nu vom afla niciodată cu certitudine a deteminat-o să facă un gest necugetat.Avea succesul la care mulţi artişti ai noii generaţii doar visează,un soţ şi un copil minunaţi,o casă frumoasă într-un cuvânt tot ceea ce un om şi-ar fi putut dori.Cred cu tărie orice va arata ancheta poliţiei că nu am invăţat niciodată să apreciem cu adevărat un artist decât după ce acesta nu mai e.Câţi oare dintre jurnaliştii care astăzi se declară şocaţi au avut-o într-o emisiune chiar dacă îşi puneau probabil ratingul la bătaie?Câţi cred cu adevărat în ceea ce a reprezentat ea pentru România?Mi se pare de prost gust gestul de a suna colegii de breaslă pentru ca aceştia să comenteze pe seama unei asemena pierderi.Cum rămâne cu respectul faţă de durerea familiei şi tuturor celor ce regretă sincer că am început să pierdem uşor, uşor puţinele genii pe care le-am avut şi pe care în timpul vieţii nu le-am văzut la televizor prea des?Ruşine să le fie celor ce astăzi vorbesc pe prima pagină şi la televizor despre un deces ,când ar trebui să lase o familie şi un copil cu amintirle frumoase pe care le aveau, nu să terfelească încă un nume cu judecăţi subiective.

Cum a găsit sufletul puterea să zâmbească

Se spune că "Ceea ce nu te doboară te întăreşte",iar eu am învăţat că trebuie întotdeuna să găseşti jumătatea plină a paharului.Şi aşa într-o bună dimineaţă m-am trezit hotărâtă să facă sufletul să zâmbească şi să strălucească mereu mai puternic.Am privit în trecut şi am căutat acele lucruri care m-au făcut fericită, am găsit destule,oameni şi locuri care îmi opreau respiraţia,pe care le-am privit cu ochii copilului care se vede făcând primii paşi.Am înţeles că fiecare clipă are ceva magic şi în acelaşi timp dureros în ea.E magic că sunt oamenii care ne pot face să retrăim sentimente pe care le credeam pierdute,care ne pot recunoşte valoare fără să fi petrecut prea mult timp în preajma noastră.E dureros că nu ştim cât durează, dar merită să rişti dacă atunci şi acolo simţi că sunt oamenii sau lucruile care contează cu adevărat.Până şi egoismul are partea lui bună, pentru că lumii întregi nu-i va pasă cu adevărat de tine decât dacă vreo calamitate îi va dârma universul perfect.Mi-a revenit, am realizat că îmi era bine când eram mulţumită de mine, când criticle şi săgeţeile uşor veninoase ale altora nu mă afectau atât.Nu oamenii din jur vor trăi viaţa mea în locul meu ,şi nu ei vor ştii mereu toate visele pe care le am, toate momentele în care mai vreau să simt cum mi se taie respiraţia şi cum cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima un cumul de sentimente.Mai vreau să pot să fiu iraţională din când în când, să radiez apoi fericire şi bunădispoziţie prin toţi porii, să simt că soarele îmi pătrunde până în suflet.Să simt cum privirea ta ,a omului care îmi va dărui sublimul într-o zi mă învăluie ca o aură,ce ţine departe de mine tot ce e rău.Tu cel care vei face din nou să rodească pământul din sufletul meu, îl vei simţi şi atunci când va plânge şi când va zâmbi.Până atunci sufletul va zâmbi oricum cu gândul spre iubirea eternă de dincolo de spaţiu,timp şi rutină, cu bucuria unor amintiri care sunt preţioase pentru tot farmecul ce l-au adus unei vieţi.